foto: Profimedia În acest an, televiziunea națională împlinește 70 de ani de existență. Este o vârstă venerabilă, dar mai puțin onorabilă dacă luăm în considerare că ea și-a derulat activitatea în bună parte în regimul comunist și apoi, mai mult decât un deceniu, în perioada post-comunistă în slujba lui Iliescu. În general, istoria acestei instituții are mai multe umbre, cele comuniste și cele neocomuniste din deceniul de după 1989. Cu puțin timp înainte de sărbători a început caruselul reclamelor și al spoturilor privind împlinirea vârstei de 70 de ani a televiziunii române, reclame pline de narcisism și triumfalism, de parcă istoria ei ar fi fost una luminoasă, fericită, fără nici o contaminare ideologică comunistă și neocomunistă.
La vârsta de 70 de ani, omul obișnuit „cade pe gânduri”, meditează la parcursul vieții, își recunoaște realizările, dar mai ales derapajele, părțile tenebroase din propria biografie, păcatele și nelegiuirile sale. Toate acestea deoarece simțindu-și apropierea extincției biologice, adică sfârșitul vieții, dorește să se pună bine cu Dumnezeu în preajma morții. Este o meditație necesară și de neocolit, cu expunere totală în fața judecății divine. Acest aspect nu este însă valabil pentru TVR pentru că aici totul este luminos, a distrat „poporul cu televizorul”, chiar și atunci când zilnic și în exclusivitate îl promova și îl adula pe Ceaușescu. Atunci această televiziune nu mai era una națională, deoarece românii își orientau în mod chinuitor antenele spre alte televiziuni din jurul țării, precum cea bulgară, sârbă și ungară. Atunci și TVR și cetățenii români și-au întors spatele unii altora. Mai apoi, după 1989, această televiziune s-a comportat total antiromânesc sub directoratele lui Răzvan Teodorescu, Emanuel Valeriu, Paul Everac, când ea a devenit „brațul înarmat” și manipulator pus în slujba comuniștilor și a neocomuniștilor, precum Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Nicolae Militaru, Virgil Măgureanu, Gelu Voican Voiculescu, toți virusați de puterea sovietică, asemănători suveraniștilor de astăzi Șoșoacă, Simion și Georgescu. Aceștia s-au întâlnit peste timp închinători puterii de la răsărit, nepieritoare și rezistentă și astăzi. Un repertoriu rușinos al televizoriștilor de dinainte de 1989 îi poate enumera pe Petre Popescu, Cornelius Roșiianu, George Marinescu, Nicolae Melinescu, Victor Ionescu, Delia Budeanu, Paul Șoloc, repertoriu continuat cu vârful abjecției manipulatoare a disgrațiosului Teodor Brateș, cel care a promovat spaimele teroriștilor și alte asemenea aberații în decembrie 1989. Au manipulat și mineriadele lui Ion Iliescu, începând cu iunie 1990 și continuate cu mineriada din 1999. Au susținut existența unor materiale toxice la sediile partidelor istorice, precum droguri, fabrică de bani, arme. I-au calificat drept golani pe cei din Piața Universității, socotindu-i drogați, declasați, în slujba puterilor străine. Televiziunea română a fost servitoarea fără greș a regimului comunist și a celui neocomunist al lui Iliescu, al FSN, al PDSR, al PSD. Greu se va spăla această televiziune de rușinea și compromisurile indigeste cu puterea neocomunistă. Ajunsă astăzi la vârsta înțelegerii și înțelepciunii, la 70 de ani, poate ar trebui să procedeze la o serie de scuze prezentate poporului român la ore de vârf la telejurnalele de seară și să repete timp de un an celebra și nepieritoarea formulare a lui Tudor Postelnicu, „am fost un dobitoc”.
În egală măsură, foștii președinți ai României, începând cu Ion Iliescu, la învestirea lor în înalta funcție, într-un moment solemn, ar fi trebuit să-și ceară scuze în numele statului român pentru atrocitățile, crimele și abuzurile regimului comunist față de cetățeni. Asta și doar pentru a întreține memoria acestei triste și tenebroase epoci din istoria secolului XX din România. Prin aceste gesturi s-ar mai putea atenua din nostalgiile impertinente ale unor români față de comunism. Am avea astfel temeinice și autentice politici ale memoriei în România postcomunistă. Televizoriștii au fost „executanții voluntari” ai politicilor lui Ceaușescu și ai lui Ion Iliescu. Nu au avut nici un moment de trezire rațională, nu au avut nici o neliniște morală, au traversat impasibil, în majoritatea timpului o istorie de 70 de ani. Greutatea trecutului „care nu a trecut” apasă încă conștiințele celor care au lucrat în televiziune. Unii dintre ei s-au insinuat în viața democratică cu nerușinare, dar mai ales cu impostură. Purtători ai mesajelor manipulatoare, ei au urât acest popor, au fost excentrici de la nevoile și greutățile pe care poporul le-a traversat. A subscrie la manipularea maselor și a te pune în slujba răului, asta după ce poporul român a ieșit jertfelnic și martiric din comunism, este deosebit de condamnabil. Nicio conducere dintre cele care s-au succedat în fruntea televiziunii nu a avut curajul, decența și dimensiunea creștină a pocăinței și a iertării în fața poporului român. Poate că actuala președinte-director general al TVR, Adriana Săftoiu, ar putea să ceară iertare poporului român pentru manipulările TVR. Cu toate acestea, vorba unei celebre afirmații din patrimoniul sapiențial al românilor, „nu pot ei urî, pe cât putem noi ierta”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Televiziunea Națională sărbătorește 70 de ani de existență
În acest an, televiziunea națională marchează 70 de ani de activitate. Această aniversare are o încărcătură complexă, dat fiind că majoritatea timpului a fost petrecută sub regimul comunist și în perioada post-comunistă, adesea în slujba unor interese politice specifice.
De-a lungul decadelor, instituția a fost marcată de controverse și critici, în special pentru modul în care a susținut regimul lui Nicolae Ceaușescu. Mulți români s-au simțit constrânși să se îndrepte spre canale externe, căutând informații obiective și imparțiale.
După 1989, televiziunea a fost acuzată de comportamente antiromânești, sprijinind o serie de politicieni controversați și manipulând informația în favoarea lor. Această istorie complicată continuă să influențeze percepția publicului asupra instituției.
Pe măsură ce împlinește 70 de ani, ar fi oportun ca televiziunea să reflecte asupra trecutului său și să își recunoască greșelile. O cerere de iertare prezentată public ar putea contribui la reconcilierea cu telespectatorii și la consolidarea unei imagini mai pozitive pentru viitor.
În final, această aniversare ar putea fi un moment de introspecție, atât pentru televiziune, cât și pentru cei care au condus-o, în vederea unei sinteze culturale și istorice care să aducă un omagiu adevărat valorilor democrației și ale adevărului.