Kathryn Bigelow a imaginat o acțiune în care o rachetă venind dinspre Pacific se dovedește a fi un atac nuclear împotriva SUA, pe cale să distrugă Chicago și să ucidă 10 milioane de oameni. Cum acționează în astfel de momente factorii de decizie de la Washington, Moscova sau Beijing e ceva insuportabil, pentru că e realist, nepropagandistic și complet uman.
Adevărul e că au fost destul de cruzi cu noi. La finalul lui aprilie 1986, când a explodat centrala nucleară de la Cernobîl, nu ne-au zis nimic. Pe 1 mai a ieșit lumea afară la iarbă verde, la tenis cu piciorul și la radiații. Habar n-aveam ce se întâmplă. Ne orientam numai după zvonuri.
În toți acei ani se vorbea mereu despre pericolul unui război atomic. Se discuta cine va lovi primul: americanii sau rușii. Se vorbea mereu despre nevoia de dezarmare, se „lupta pentru pace”. Dar când a sosit un pericol atomic real, cel de la Cernobîl, pe comuniști i-a durut undeva de ce pățesc oamenii. Suntem obișnuiți cu cruzimea, dar avem limite.
Cum reacționează SUA la un atac nuclear
Poate că ceva s-a răscolit în mine de atunci sau poate războiul din Ucraina e cauza, dar „A House of Dynamite”, filmul regizat de Kathryn Bigelow și scris de Noah Oppenheim, m-a stresat fără comparație cu orice altceva, în materie de amenințare atomică.
Filmul a fost lansat vineri pe Netflix. El descrie, din perpectiva unor lideri militari sau politici, în unghiuri decupate dur, cum acționează lanțul de comandă al SUA, în momentul în care țara este atacată.
Originea atacului e neclară. O bază izolată a Statelor Unite, plasată în Alaska, depistează o rachetă care se înalță în Pacific. La început, pare un exercițiu, poate al Coreei de Nord, poate al altcuiva. Racheta se va prăbuși undeva în Pacific, de unde a pornit.
Jon Zimmer și Kyle Allen în filmul „A House of Dynamite” Foto: Eros Hoagland/NETFLIX – © 2025 Netflix, Inc.
„Când împuști un glonț cu un glonț”
Dar, în scurt timp, traiectoria devine clară: racheta nucleară zboară spre teritoriul Americii de Nord. Armata încearcă să o intercepteze cu două rachete. Din arsenalul „de 50 de miliarde de dolari”, cum exclamă Secretarul Apărării, exasperat, doar o rachetă interceptoare reușește să își pornească dispozitivul de contact cu bomba adversă. Dar și acesta ratează intercepția. „Pentru că ochești un glonț cu un glonț”, spune unul dintre delegații militari de la Casa Albă. Tehnologia avansează, dar avansează și pentru atacator și pentru cel care încearcă să neutralizeze atacul, iar cerul rămâne la fel de vast.
În câteva minute, se lămuresc că ținta e Chicago. Prea exact, prea mare orașul ca să fie o întâmplare. Rușii neagă. Chinezii tac, dar infirmă și ei, de asemenea prin intermediul rușilor, că au vreun amestec.
Numai că, imediat, toate marile puteri ridică avioanele cu încărcătură atomică în aer și scufundă submarinele, gata să atace, de teama că „celălalt” va ataca primul. Știu că America va fi lovită și că va riposta.
Lumea se destramă în câteva minute
Militarii de rang înalt, din buncăre, presează pentru o replică nucleară puternică. „Cât încă mai sunt rachetele lor la sol, altfel vor zbura către noi și deja am pierdut războiul”. Totul se derulează în cadența minutelor, pe o muzică repetitivă extraordinară.
De la o dimineață în care cafeaua trebuia să aibă un număr fix de cuburi de zahăr, nu mai multe, nu mai puține, totul se duce de-a dura. În doar câteva minute, lumea alunecă în gura deschisă a apocalipsei. Și e plauzibil. Viața se scurge din tine în fața scenelor din „A House of Dynamite”.
„E o nebunie” / „Nu, e realitatea”
Normalul se deșiră imediat. Doar clipești și suntem pe marginea prăpastiei. De altfel, Secretarul Apărării, interpretat de Jared Harris, eroul principal din seria Cernobîl, se aruncă direct în gol, ca într-o prăpastie urbană.
Iar președintele SUA, interpretat de Edris Elba, spune că ”e o nebunie”. ”Nu. E realitatea”, îi ripostează un general.
Viteza cu care putem pierde tot este, probabil, unul dintre șocurile filmului. Normalul e aici până nu mai este.
Variantele războiului atomic – prezentate președintelui ca un meniu de restaurant
Opțiunile de răspuns îi sunt prezentate președintelui SUA pe foi colorate, laminate, cu poze ca la restaurantele care arată „în clar” ilustrațiile cu felurile de mâncare. Președintele se uită pe foi și înțelege imediat ce are de ales: când va da drumul bombelor nucleare, va distruge relativ limitat, mediu sau enorm din țările pe care le va viza. Înțelegi că celelalte armate, au și ele, la rându-le, „meniurile” lor pe care le prezintă președinților.
Un alt șoc e finalul. A stârnit deja dispute. „Finalul thrillerului apocaliptic al Netflix, A House of Dynamite, este genial sau o eschivare?”, se întreabă Time.
Trăim doar pentru că niște oameni au avut sentimentul rușinii
Sincer, e greu de înțeles cum am reușit să scăpăm în cei 50 de ani în care sutele de bombe nucleare au stat ațintite, unele spre altele.
Istoricul John Lewis Gaddis, în cartea sa despre Războiul Rece, spune că ne-a ținut în viață faptul că, în ambele tabere, au existat oameni rezonabili.
Birocrați sau militari, comuniști sau capitaliști, președinți de țări și regimuri politice diferite, ei au știut că au nepoți și, în plus, au simțit rușinea referitoare ”la ce va spune istoria despre noi dacă distrugem lumea”. Niște oameni cărora le-a păsat, și aveau capacitatea de a se rușina, ne-au salvat. Dacă faci comparația cu prezentul, chiar că te îngrozești mult după ultima scenă a filmului.
Atac nuclear: O reflecție cinematică asupra fricii globale
Un nou film recent abordează o temă înfricoșătoare: un atac nuclear iminent asupra Statelor Unite, vizând orașul Chicago. Acesta trezește întrebări dureroase despre reacțiile și deciziile liderilor din Washington, Moscova și Beijing în fața unei crize de proporții.
Povestea ne amintește de criza de la Cernobîl din 1986, când informațiile despre dezastre nucleare au fost ascunse, lăsând populația complet în întuneric. Pericolul unui război atomic a fost un subiect constant în acele vremuri, dar când realitatea a venit sub forma Cernobîlului, reacțiile autorităților au fost tardive și iresponsabile.
Recent, filmul a fost lansat și oferă o privire detaliată a reacțiilor liderilor militari și politici în momentul în care o rachetă este detectată în Pacific. Inițial, se crede că ar fi vorba despre un exercițiu, dar rapid se confirmă că racheta se îndreaptă spre continentul nord-american. Încercările armatei de a intercepta atacul se dovedește a fi eșuate.
Pe măsură ce se conturează amenințarea reală, marile puteri își ridică avioanele și scufundă submarinele, pregătindu-se pentru un răspuns nuclear. Liderii, din buncăre, solicită acțiuni rapide, temându-se că o reacție întârziată ar putea avea consecințe devastatoare.
Unul dintre aspectele cele mai șocante ale filmului este rapiditatea cu care normalitatea se transformă în haos. Totul se destramă într-un timp foarte scurt, lăsând spectatorii cu anxietatea unei posibile apocalipse. Dialogurile tensionate între lideri subliniază dilemele morale și presiunea extremă în astfel de momente critice.
Opțiunile de reacție sunt prezentate într-un mod similar unui meniu de restaurant, evidențiind absurditatea și gravitatea alegerilor care trebuie făcute. Confruntarea cu această realitate durează, iar finalul filmului a stârnit deja controverse, între întrebările despre responsabilitatea umană și teama de distrugere.
În discuții despre războiul nuclear, se reflectează asupra istoriei recente, când lideri din ambele tabere aveau conștiința de a evita catastrofa. În lumina provocărilor actuale, filmul este un semnal de alarmă asupra stării lumii și a responsabilităților pe care le au cei aflați la conducere.